Cum mi-am descoperit arborele genealogic. Lectii de pe vulcanul Villarica

Caldura, frig puternic, vant, umezeala, lipsa de oxigen, timp. Bacteriile rezista. Nu omori asa usor o bacterie, nu o alungi cu una, cu doua, trebuie efort. Sau le fierbi, dar sa nu divaghez. Sunt mici si enervante, stiu, dar perseverente, nu descurajeaza. Bacteriile sunt idealul meu. Vreau sa fiu si eu bacterie in momentul asta.

Un vulcan mofturos si inalt. Rezist?

E sapte dimineata si a intrat ghidul. Veste proasta – e vant. S-ar putea sa nu urcam. Unde sa urcam? Pe munte, de fapt pe vulcan, vulcanul activ Villarica, de langa Pucon, Chile. Mi-am rezervat trekul acum doua zile, si urcarea pe Villarica a fost principalul motiv pentru care m-am abatut din traseul planuit initial pentru Chile si am trecut prin Pucon. Problema cu vulcanul asta e ca e cam mofturos – ii place ploaia si vantul, si pe ploaie si vant drumetiile nu se fac. Ultima saptamana, de exemplu, nu s-a facut nicio urcare pe motiv de vreme capricioasa. Dar pe azi seful agentiei de turism ne promisese ca ne face rost de soare. Si e soare. Dar ce folos. E vant. Ok, vestea a 2-a: se urca. Am emotii. O sa rezist?

Vulcanul are peste 2800 de metri, si masina ne duce pana pe la 1400. Speranta ca o sa rezist unui trek de 5 ore e legata cu sfoara de disponibilitatea telescaunului, care ar trebui sa ne urce de la 1400 la 1900 de metri, scutindu-ne de 500 de metri de efort si batai de inima accelerate. Vestea 3: De la vant, telescaunul nu merge. Vom urca pe jos cei 1400 de metri. Uf. Am emotii. 

Au trecut 20 de minute de cand urcam. Eram cinci: eu, doua americance, si un cuplu de evrei. La nici douazeci de minute, evreii anunta ca se dau batuti. Nu e prea tipic pentru natie, dar hai sa zicem ca astia n-au conditie fizica teribila. Una din americance gafaie. Rau de tot. Renunta si ea. Raman eu cu Adrienne. Renuntam?

Pauza. Gustare. Sendvis. Noooori!

Haaa, nici prin gand nu-mi trece. E vant, frig, soarele e puternic si-mi bate in ochi, panta e inclinata, ritmul e constant. Dar cred ca am ceva din rezistenta unei bacterii. Asa, am eu o intuitie. Nici Adrienne nu renunta. Ramanem trei, deci: eu, ea si ghidul. Pasim incet.

Urcam deja de o ora. Urmatorul popas, urmatorul popas, urmatorul popas! Trebuie sa rezist pana la urmatorul popas, cel putin. Hai ca pot. Sunt obosita, dar nu extenuata. Rucsacul asta e cam greu, totusi, desi nu are nimic in plus fata de ce ne e necesar. Hai ca pot, altii au putut, majoritatea pot. E drept ca majoritatea nu se hotarasc sa urce pe vulcan, destul de multi mi-au spus ca e descurajant de greu, nu stiu ce mi-a venit fix mie sa ma cocot. Dar pot, sigur ca pot, inca un pas.

Ajungem la refugiu. Pauza. Gustare. Sandvis. Apa. Respir. Mar. Soare. Casca pe cap, pioletul in mana, pornim din nou, dupa douazeci de minute de pauza. Uf. Rezist eu. Inca nu-s obosita. Mi-a revenit un pic din energie. E ok, ritmul e suportabil. Panta e si mai abrupta decat inainte. Ghidul rade. Normal, pentru el e usor, face asta de cateva ori pe luna. Si in extra-sezon pleaca in Europa, unde e vara, si da-i cu alte ture pe muntii de acolo. Grea meserie. Eu sper sa rezist pana in varf.

Un nor. De fapt mai multi. Ceata. Nasol. Oare o sa putem urca pana in varf? Vom vedea. Pericolul, daca ceata se indeseste, e ca nu se vede cand sunt caderi de zapada sau bolovani din varf. In situatii de genul asta, se coboara. Fara discutii. Dar ceata nu e chiar atat de deasa. Se face frig, trebuie sa-mi pun geaca.

In zig-zag, pe gheata. Alunecatul nu e o optiune.

Am ajuns la gheata. Doua treimi au trecut. De acum ar trebui sa mai ramana putin, nu? Nuuuu, gresit! E partea cea mai grea. Ne fixam crampoanele. Mini-curs practic de folosit pioletul in caz ca alunecam. Nimic despre mersul cu crampoane, noroc ca am fost pe ghetar la Perito Moreno. Alunecatul asta, totusi, pare cam complicat. Mergem pe gheata. Ghidul ne impinge, sa ne testeze reactiile la alunecare. N-am instinctul bun. Ma ridic. Ma impinge a doua oara. Si a treia oara. Da, e clar. Nu stiu sa cad. Va trebui sa am foarte mare grija, alunecatul nu e o optiune.

Pornim. E un pic mai greu? Nu, e MULT mai greu. Mai inclinat, mai alunecos, mai abrupt. Crampoanele imi atarna de picioare, sunt cat pe ce sa alunec de cateva ori, pasitul mi se pare ca cere un efort titanic. Ghidul ma ia de mana. Ma ajuta cativa pasi. Sa nu uit sa schimb pioletul din mana dreapta in mana stanga atunci cand schimbam directia. E primul moment in care vreau sa ma opresc. Aici. Eu nu urc, va astept cand coborati. Ba da, urc. Altii au putut, pot si eu. Daca as fi bacterie nu m-as da batuta.

Inaintam in zig-zag. Dupa cativa metri imi regasesc echilibrul. Cumva. Panta devine mai lejera, ghidul imi lasa mana libera. Ma descurc singura. Dar usor nu e. Fiecare pas e o lupta, fiecare detaliu cere atentie si concentrare, trebuie sa ma concentrez sa evit crevasele ocazionale, sa infig bine crampoanele alea in zapada, sa tin picioarele departate cand inaintez, sa inspir, sa expir, sa vad, sa aud, sa traiesc.

Imi dau seama ca nu stiu cum il cheama pe ghid. Ermin. Ermin? Asta e nume? Am intalnit Fermin, da, dar Ermin? Ermin, da. Imi pare bine de cunostinta, Ermin. Da, stiu, dupa vreo patru ore de urcat, dar mai bine mai tarziu decat niciodata. Orice numai sa imi distraga atentia de la urcusul asta de cosmar, sa nu-mi vina idei de renuntat. De fapt nu-mi vin. Rezist eu cumva. Cred. Sper.

Au mai trecut patruzeci de minute. Gheata s-a terminat, de acum trecem la stanci destul de ascutite. Scoatem crampoanele. Pauza. Gustare. Ultimul sandvis. Si ultimul mar. De acum mai urmeaza o ora. O sa fie usor. Floare la ureche. Sigur. Cu oboseala acumulata pana acum, si cu panta care e mai dura decat pe tot parcursul trekului. Am pornit. Discutie lingvistica despre cum se zice floare la ureche in diferite limbi. Engleza, spaniola. Si in romaneste? Incerc sa traduc, sa explic. Ermin, tu mai rezisti?

Noi discutii lingvistice. Cat mai avem? Inca doua ore???

Ma impiedic periodic. Urcusul e mai greu decat oricand. Pietrele sunt mari, zgrunturoase, trebuie sa ma aburc la fiecare dintre ele. Incerc sa-i traduc lui Ermin expresia “a se ineca ca (pardon) tiganul la mal”. Ma impotmolesc la cuvantul “mal”. Cum ii zice la marginea unui rau, Ermin? Sau a unui lac. “Orilla”? Orilla sa fie. Uite, avem noi o expresie in romaneste care vrea sa zica ca renunti in ultimul moment. “Ahogarse como el gitano a la orilla”. Ermin rade. Dar nu e cazul aici, nu?

Pe poteca vin de sus grupuri care coboara. Da, au ajuns aici inaintea noastra, cu mult timp inaintea noastra. Cat mai avem, intreaba Ermin? Aaaa, inca doua ore raspund aia de coboara. Caaaaaaat? Hahha, nu, e gluma clasica pe care le-o facem codasilor de pe munte, mai aveti douazeci de minute si ajungeti pe cos. Hai, Paula, nu poti sa renunti acum.

Si ajungem. Sus pe vulcan, la marginea oalei fumegande. Desi supa e destul de adanca in jos, nu se vede. Se vede, insa gazul cum iese, se vad depunerile de pe peretii cosului, si, mai ales, se aude cum vuieste Pamantul.

La coborare… surpriza!

Am rezistat. Dar nu e totul. Nu pe vulcanul asta. Inca mi-e frica. Mi-e frica de coborare. Nu doar pentru ca e grea la genunchi, ci pentru ca se va face alunecand pe zapada. Asa, cum zic, ne punem o pereche de pantaloni in plus, coboram pana la zapada, ne asezam, si ne dam drumul pe niste coridoare sapate in gheata. Derdelus la 2700 de metri. Grija la viteza, grija la picioare, grija la piolet. Ermin ne face din nou instructajul. Il trec cu un scor mai bun, dar tot greu e. Sunt patru portiuni de alunecus, in total vom cobori cam 40 de minute asa.

Imi dau drumul. Prind viteza. Incerc sa franez. Nu reusesc, dar macar reusesc sa controlez cat de cat coborarea. O miscare gresita si s-ar putea sa sfarsesc unde nu-mi doresc. Si sunt obosita, vreau jos, vreau intr-un pat, nu mai vreau efort, dar renuntatul nu are sens acum, cand coboram.

Am terminat partea cu zapada, de acum coborare normala. De doua ore! Sunt obosita, uda toata de la zapada, picioarele ma lasa, genunchii ma tradeaza. Dar coborarea aici e usoara, solul e un fel de pietris vulcanic, e ca si cum ai cobori o duna de nisip, e o cadere pe care o controlezi, si ma las sa cad cu fiecare pas, intind genunchiul, nu mai pot, mai e un pic si e gata, rezist, rezist, rezist.

Si am ajuns jos. E deja 5 seara, nebunia asta a inceput cam la 8 dimineata, a fost un efort fizic constant, pe soare, frig, vant, umezeala. A fost cea mai grea urcare pe care am facut-o. Dar am rezistat cumva. Eu rezist. Ma trag din bacterii.