Istoria de 75 de ani a NATO poate fi descrisa in trei acte, fiecare definit de amenintari existentiale la adresa securitatii occidentale. In primul rand, a fost Razboiul Rece si amenintarea sovietica. Actul doi a venit in anii 1990 si 2000, cand NATO a desfasurat trupe pentru prima data in Bosnia si Kosovo, urmate de Afganistan si Irak. Din 2014, prima invazie a Ucrainei de catre presedintele rus Vladimir Putin si autoproclamatul califat al ISIS a adus amenintari armate inapoi la granitele aliantei, intr-un moment in care Statele Unite si aliatii sai se retrageau incet din lume.
Cel de-al patrulea act al NATO poate fi definit de o criza care s-a desfasurat cu incetinitorul. Timp de peste un deceniu, aliatii au cheltuit in mod cronic insuficient pentru aparare, in timp ce adversarii Occidentului si-au modernizat si si-au consolidat propriile capacitati militare.
Cel mai evident mod de a intelege impactul acestui lucru este prin invazia pe scara larga a Ucrainei de catre Rusia in 2022.
Desigur, cel mai responsabil pentru invazia Rusiei este Putin insusi. Dar oamenii direct implicati in politica de securitate occidentala spun ca avertismentele privind necesitatea imbunatatirii apararii au fost trecute cu vederea in favoarea echilibrarii contabilitatii in urma crizei financiare din 2008.
Rasa Jukneviciene, ministrul apararii al Lituaniei in perioada 2008-2012, isi aminteste de o intalnire cu oficiali americani la Pentagon in 2012, in care indivizi „din toate partile, inclusiv din SUA, au recunoscut ca Rusia va fi in masura sa testeze NATO pana in 2019”.
In ciuda faptului ca se cunoaste riscul, pana in 2014, doar trei dintre cei 30 de aliati de atunci au reusit sa atinga tinta NATO de 2% din PIB pentru cheltuielile de aparare. Pana in 2019, acest numar a crescut doar la sapte.
Vorbind pentru CNN, Jukneviciene, acum membru al Parlamentului European, a declarat: „NATO era somnoroasa in anii 2010, concentrata mai degraba pe razboiul impotriva terorii decat pe amenintarile regionale. Cheltuielile pentru aparare au ramas scazute in Occident nu doar din cauza presiunilor bugetare, ci si pentru ca toata lumea – inclusiv SUA – s-a speriat sa provoace Rusia.
„Dupa parerea mea, asta insemna ca Rusia putea vedea ca NATO nu era serios in ceea ce priveste propria aparare, ceea ce a facut ca invadarea Ucrainei sa fie mult mai putin intimidanta”.
Subfinantarea bugetelor de aparare pe o perioada lunga are consecinte multiple – de la un numar mai mic de trupe pana la echipamente prost intretinute. Dar, in contextul razboiului din Ucraina, stocurile limitate si in scadere rapida de munitie pe care Occidentul sa le ofere Kievului a fost probabil cea mai daunatoare.
„Un lucru este absolut sigur, daca aliatii din Europa si-ar fi atins tinta de 2% – in special Germania – ar exista mult mai multe arme de oferit Ucrainei fara a slabi apararea propriilor tari”, a spus John Herbst, fostul SUA. ambasador in Ucraina, a declarat pentru CNN.
„Poate ca daca ar fi fost mai multe arme, ar fi existat mai mult un factor de descurajare pentru Putin”, a adaugat el.
Este demn de remarcat ca nu era treaba NATO sa protejeze Ucraina de invazie. Ucraina nu este membra NATO si si-a declarat oficial intentia de a adera doar dupa invazia din 2022.
Cu toate acestea, natura sprijinului aliatilor NATO pentru Ucraina – o mare parte din sprijinul militar direct – a scos la iveala vulnerabilitatea pe care anii de subfinantare au cauzat-o aliantei.
Nu este doar ca cheltuielile militare reduse inseamna stocuri scazute de arme. Lipsa cererii inseamna niciun stimulent pentru companiile private de arme sa investeasca in fabricarea de arme. Cu alte cuvinte, poti avea toti banii din lume, dar nu poti cumpara arme care nu exista. Intre timp, Rusia si-a extins masiv productia de munitie si a apelat la adversarii occidentali, inclusiv Coreea de Nord si Iran, pentru arme suplimentare.
„Nu exista nicio indoiala ca SUA si aliatii sai nu au industrii de armament care sa produca suficiente echipamente pentru un razboi intre puteri majore”, a spus Herbst.
Acest lucru a fost recunoscut de membrii NATO. Mai multi aliati decat oricand indeplinesc acum angajamentul de cheltuieli minime de 2%, iar acesta va creste inainte de un summit de la Washington din mai – un eveniment care sa marcheze cea de-a 75-a aniversare de la crearea NATO la 4 aprilie 1949.
Oficialii NATO, adesea cinici, sceptici, sunt neobisnuit de optimisti ca guvernele atator multi iau cheltuielile – in special pentru achizitionarea de arme – mai in serios.
Liderul blocului, Jens Stoltenberg, a declarat in februarie ca 18 dintre membrii sai ar trebui sa cheltuiasca cel putin 2% din PIB pentru aparare in acest an.
Au fost promise miliarde de dolari, precum si scheme ale unor natiuni individuale pentru achizitionarea si cresterea productiei de munitie si arme. Dar majoritatea planurilor intocmite de oficiali sunt in realitate pe termen mai lung – este nevoie de timp pentru a construi fabrici si a pregati personalul.
Aceasta inseamna ca provocarea in fata aliatilor NATO acum nu este doar cum pot acestia sa raspunda cererii de arme venite din Ucraina, ci cum pot inversa anii de subfinantare a propriilor aparari?
Diplomatii europeni, in special din tarile baltice, descriu adesea nevoia nu doar de a umple magazia care a fost golita dand arme Ucrainei, ci si de a construi o noua magazie care, de asemenea, are nevoie de propriile sale arme.
Deci, chiar si cu noile angajamente de cheltuieli, va dura inca foarte mult timp pentru a ajunge acolo unde majoritatea oficialilor europeni din aparare recunosc acum ca ar trebui sa fie stocurile de munitie.
O persoana foarte constienta de acest lucru este Stoltenberg insusi. Miercuri, la Bruxelles, inaintea reuniunii ministrilor de externe ai NATO, secretarul general a spus ca NATO „si-ar putea asuma mai multa responsabilitate pentru coordonarea echipamentelor militare si a pregatirii pentru Ucraina”. Stoltenberg a adaugat ca aliatii ar trebui sa „se angajeze sa sprijine mai mult Ucraina si sa se bazeze mai putin pe contributiile voluntare”.
„Trebuie sa avem o asistenta de securitate asigurata, fiabila si previzibila pentru Ucraina”, a spus el.
Peter Ricketts, fostul ambasador al Regatului Unit la NATO, a declarat pentru CNN ca, in timp ce mai multe tari care indeplinesc marca de 2% este fara indoiala un lucru bun, „bani noi au nevoie de ani pentru a se transforma in capacitate. Si nu este suficient acum ca amenintarea a crescut in Europa. Mai ales avand in vedere riscul ca o viitoare presedintie a lui Trump sa se retraga din Europa.”
Situatia in care se afla NATO la 75 este neobisnuita. Pe de o parte, se poate argumenta ca lucrurile sunt mai roz decat au fost de mult timp. Tarile sunt relativ unite in ceea ce priveste ceea ce trebuie facut pe termen lung si sunt in general dispuse sa plateasca pentru asta. Noi initiative privind lucruri precum fortele de raspuns rapid, exercitiile de antrenament si desfasurarea de trupe sunt coordonate la nivel central.
Alianta s-a extins chiar si Finlanda si Suedia si-au alaturat randurile in ultimul an.
Douglas Lute, fost ambasador al SUA la NATO, a declarat pentru CNN: „Cred ca paharul este pe jumatate plin, nu pe jumatate gol. Cred ca pe o harta a lumii, granita teritoriala NATO este cea mai stralucitoare linie rosie, iar aliatii o fac mai stralucitoare prin noi initiative. Daca intrebati daca NATO este suficient de puternica pentru a-l descuraja pe Putin de la un atac direct, as spune ca ar trebui sa ii judecam capacitatile si intentiile. Adevarul este ca Putin a respectat granitele NATO”.
Cu toate acestea, vechile resentimente persista. Unii aliati nu au incredere ca altii vor fi atat de generosi cu cheltuielile de aparare daca razboiul Rusia-Ucraina s-ar termina. Si oficialii din tarile care si-au indeplinit istoricul angajamentele inca isi considera omologii ca niste niste liberi care ar putea sa nu invete lectiile acestui razboi, la usa lor.