Timpul se opreste – pe Amazon

“There used to be time to arrive.”, zice Alain de Botton in carticica pe care a scris-o ca sa descrie Terminalul 5 al Aeroportului Heathrow. Acum cateva sute de ani, schimbarile geografice dintr-o calatorie erau pas cu pas si faceau mai usoare si starile de tranzitie din interior. Acum, azi esti in aeroport in Londra si maine in Tunis, Hyderabad sau Rio. Totul se succede cu o rapiditate uimitoare si inima bubuie de excitare; ii e greu sa tina pasul.

Cele doua zile petrecute in Manaus ne-au ajutat sa ne obisnuim un pic cu misterul care invaluie Amazonul. Insa 40 de ore petrecute pe barca pe Amazon ne-au condus in mijlocul acestui mister.  

Era 5 dimineata cand ne-am trezit sa plecam spre port. Barca avea plecare la 11:00, dar domnisoara de la agentie a insistat sa ajungem cel mai tarziu la 7.00. Am multumit cerului ca nu trebuie sa traversez din nou autostrada cu 3 benzi pe sens care trecea prin fata blocului si am topait spre statia de autobuz inventariind bagajele: rucsac de 40, respectiv, 60 de l, rucsac mic cu aparat si carti, plasa cu hamace, plasa cu mancare si fructe, multe sticle de apa, palarii si evantaie de paie. Unde pisici o sa incapem noi cu toate astea intr-un autobuz plin de oameni care se duc la munca la ora 6 dimineata?

Am urcat cu catel si purcel, tinand toate lucrurile enumerate mai sus in brate, si am coborat fix unde trebuie, in piata din fata portului. Intrarea portului e strajuita de o coada de vreo 50 de persoane, moment in care evaluez potentiala asteptare de ore cu rucsacul in brate. Intrebam si aflam ca nu e coada pentru imbarcare, asa ca trecem usurati mai departe. Dau sa trec de poarta catre barci si ma opreste un lucrator portuar: “Domnisoara, biletele!” Scot beletele din palarie, zambesc frumos si astept. Se uita la mine, se uita la bilete, se uita la planul lui cu barci si se innoureaza. “Barca dumneavoastra, Golfinho do Mar, nu pleaca azi, pleaca maine!” Sperand ca n-am inteles cuvintele in portugheza, il rog sa repete. Cheama un alt coleg si il roaga sa verifice daca barca e in port. Colegul se intoarce la fel de gri la fata: “Golfinho nu e aici, ajunge diseara si pleaca maine spre Santarem.” “Cat face pana in Santarem?” “5-6 zile, nu stiu. Capitanul stie.”

Domnul ma vede ca sunt gata sa lesin, asa ca se ofera sa vina cu noi la agentie sa rezolvam. Doamnele de la agentie nu si-au baut cafeaua, asa ca nu sunt foarte prietenoase. Domnul intreaba daca putem schimba biletele pentru o barca programata pentru azi. Doamnele raspund ca nu. Dupa inca 2 intrebari zic ca da, dar cu o suprataxa de 10%. Domnul se retrage spunand “Va descurcati, nu-i asa?” Vad rosu in fata ochilor si incerc sa ii explic prietenului meu in romano-portugheza ce se intampla. Fac un efort sa nu tip la doamnele care ne-au vandut un bilet gresit si acum nu vor sa rezolve situatia. Stiu ca in Brazilia nimic nu se rezolva cu indignari, asa ca incep sa vorbesc mai calm. Apare o doamna care pare sa stie mai multe: “Barca pleaca azi si e in port, doar ca nu aici.” Cum adica nu aici? “Mergeti la dreapta, pe langa piata si ajungeti in port. Barca voastra e Gofinho do Mar si pleaca azi, barca de aici e Golfinho do Mar 2 si pleaca maine”. Sigur?! si prin acest sigur ma refeream la “daca nu e asa, ma intorc si va bat!

Pe drumul spre “al doilea port” incerc sa ma calmez si sa pun lucrurile in perspectiva: 1.cum ar fi fost daca nu stiam o boaba de portugheza? 2.cum ar fi fost daca nu luam biletele de la agentie, ci de la cineva de pe strada? 3.cum ar fi fost daca ajungeam aici la 10.30 si nu la 7?

Barca noastra – primul “delfin de mare” – era in al doilea port. Mergem hotarati pe ponton, urcam, aratam biletele si zambim victoriosi. “Nu va suparati, cand ajungem in Santarem?” “Maine seara.” Ma uit neincrezator pentru ca celalalt nenea a zis 5 – 6 zile, doamna de la agentie 2 zile. Intreb din nou. “Ajungem maine seara, facem 30 de ore.” “Si la cat plecam?” “La ora 13:00.” Dupa sperietura de mai devreme, cuvintele lui nu ma mai ingrijoreaza chiar atat de tare. Si ce daca nu avem cazare si pentru maine? Si ce daca pleaca mai tarziu? Macar suntem pe barca!

Urcam pe puntea a doua si ne intampina vreo 10 hamace frumoase foc si multe bagaje. Ne punem si noi pe instalat, doar ca operatiunea se dovedeste dificila. Cum innodam franghiile? Cat de jos ar trebui sa le punem? Oare o sa ne tina aceste hamace? Doamna din dreapta noastra isi pune fetita de doi anisori in hamac si se ridica sa ne ajute. Un nod, al doilea, al treilea si pe al patrulea reusim sa il facem singuri. Hai ca nu era chiar asa de greu! Fetita se zbate sa se dea jos din hamac asa ca o ridic in brate. E atat de frumoasa! Si eu sunt atat de fericita ca suntem pe barca!

Urmatoarele 6-7 ore (barca a plecat de fapt la ora 15:00) le-am petrecut intre hamac, port si piata. Am dormit, am citit, am mers sa cumpar medicamente si mancare, am admirat cerul, m-am minunat la cata lume continua sa urce pe barca. Pana la ora 12:00 barca era atat de plina ca nu mai aveai unde sa pui un ac si oamenii tot urcau. Puntea de la mijloc are locuri pentru 100 – 150 de hamace, intr-o tesatura pe 3 randuri. Doar ca fizic nu incap 100 de hamace cu tot cu oameni si bagaje. Pe la pranz, ca sa ma dau jos din hamac trebuia sa astept sa se dea jos din hamac doamna din stanga, sa ocolesc ca o balerina rucsacele noastre, bagajele doamnei si sa ma strecor printre hamacele din fata. Oare cum o sa fie sa traim asa, respiratie langa respiratie, 30 de ore? Nu mai am rabdare! Haideti sa miscam barca!

Cand m-am trezit barca se misca deja, era pe drum spre celalalt port si spre Encontro das Aguas. Solimoes se impingea hotarat in Rio Negro si aducea cu el pestii si delfinii. Eu pot sa jur ca am vazut o spinare roz si prietenul meu un adult si un pui gri. Am urmarit cu privirea cele doua rauri care nu vor sa se amestece pentru multi km si apoi ne-am intors la hamace. Ideea de miscare m-a calmat. Eram tot mica (un punct pe o barca) si barca era si ea un punct pe o apa si impreuna eram mici de tot pe un rau care are 30 de km latime pe alocuri (50 de km in locul cel mai lat, in sezonul ploios) si un debit de 200 000 de metri cubi pe secunda, dar eram in miscare. A cincea parte din cantitatea de apa dulce din lume e dusa secunda de secunda de Amazon catre ocean. Si eu sunt aici, in mijlocul lui! In mijlocul lui nicaieri!

Ma indragostesc fara drept de apel de fetita de langa noi. Toata dimineata mi-a zambit si mi-a trimis pupici peste hamac. Acum se distreaza uitandu-se la aparatul de fotografiat. Cel mai probabil pentru ca vede o fetita dulce in poze. In dreapta e o doamna cu puiul mai mare, iar in fata un cuplu de tineri indragostiti. Ea se uita insistent la noi, iar el isi pune ochelarii de soare de fiecare data cand scoatem aparatul foto. In spate e un tanar care merge sa isi viziteze fetita. Ii duce o pisica, desi pe barca nu ai voie cu animalele. Nu ai voie cu animale, nu ai voie sa folosesti telefonul mobil noaptea pe punte si nu ai voie sa stai cu sotul sau soata in acelasi hamac.

Intram intr-o furtuna puternica si matelotii coboara panze protectoare. De la prova barcii putem vedea fulgerele si norii furiosi. Cerul a capatat culoarea galben-maronie a raului si noi ne indreptam fix catre valurile inalte. Ma astept sa simt barca smucita, dar nu se intampla nimic. Viata pe barca isi continua cursul firesc, acum cu mai putina lumina. Nu exista nimic care sa imi aminteasca de timp, asa ca incep sa confund noaptea cu ziua. Adorm, citesc in hamac, mananc, adorm din nou, scriu. Unul din momentele de trezie ma face sa tresar. Am iesit din furtuna si de la pupa se vede un curcubeu cat mine de mare. De fapt e cat Amazonul de mare si nu ii cuprind perfectiunea pe camera. La capetele arcului culorile se vad in dublu exemplar!

Dupa alte cateva ore de somn si trezie realizam ca am pierdut apusul. Nu-i nimic, acum vedem stelele si furtunile de pe mal. Cerul se face roz cu fiecare fulger, iar stelele sunt mai aproape. Intr-un nou impuls de explorare ne urcam pe puntea de sus. Muzica de aici ii tine companie motorului non-stop. Cupluri de indragostiti, tineri si batrani cu aceeasi bere rece in mana, asteptand timpul.

Noaptea a trecut cumva, cu o lumina albastra de veghe. La un moment dat s-a facut un pic mai frig, apoi lumea a inceput sa se agite. Pe la 6 dimineata am ajuns in Juruti, un orasel pe malul raului la care se poate ajunge doar cu barca. Ma intreb cum ar fi fost rasaritul daca n-ar ploua atat de tare. Ploaie tropicala care incepe azi si poate sa se termine peste 3 zile. Acum o sa stiu care e diferenta intre ploaia noastra si ploaia lor.

Micul dejun pe barca se serveste la 6:00, pranzul la 11:00 si cina la 18.00. La miezul zilei oricum e prea cald, asa ca nu poti nici sa gandesti, nici sa mananci. Evantaiele noastre au fost utilizate ca jucarie pentru micuta Rayani. Se plictisise si nu mai vroia sa stea nici in hamac, nici in brate, nici sub hamac. Am luat-o la o mica plimbare si ne-am indepartat printre hamace ca sa ii dam o pauza mamei ei. Ar fi vrut sa fure papuci, sa coboare scarile, sa puna mana pe tot ce e colorat. Ar fi explorat tot. Si am lasat-o sa se joace pana am ajuns in portul lor de destinatie – Obidos. Cele 2-3 sacose, zecile de cutii si plasma cu diagonala de 100 de cm au fost duse catre o barca unde le astepta tatal. Presupun ca in unele locuri drumul unui televizor de la supermarket pana acasa dureaza 40 de ore cu barca. Asta daca exista curent electric (comunitatile de pe Amazon au fost conectate la reteaua electrica nationala in ultimii 8 ani).

Am ajuns in Santarem la sase seara. Cu 2-3 ore inainte de a intra in port se vedea emotia lui “am ajuns”. Bagajele au fost stranse, au ramas doar hamacele de impachetat. Toata lumea a facut dus (da, dus pe barca), fetele se pieptanau si isi puneau tocuri. Doamnele au prins curaj si au inceput sa imi povesteasca povestea vietii lor, iar copiii se jucau mai abitir.  

Pe masura ce ma uitam la oameni si inhalam cu pofta ultimele minute de atmosfera, povesti, aerul serii, mi-am dat seama ca sunt un “fals”. Ca n-o sa simt niciodata ce simt oamenii astia calatorind saptamanal sau o data la doua zile cu barca pe Amazon. Doar ca ce simt e al meu, n-o sa-mi poata lua nimeni senzatia ca timpul si spatiul s-au oprit pentru mine si hamacul meu, pe Amazon.