Sao Paolo este cel mai mare oras din Brazilia si ocupa 10 190 de km2. Aici locuiesc 29 de milioane de oameni, fapt ce converteste Sao Paolo in cea mai mare zona urbana din America Latina. Stiind toate astea si stiind ca distantele sunt imense… cam cat timp sa ii aloci… si de unde sa incepi explorarea?
Ai putea sa incepi cu ghidul (daca e mai bun decat al nostru) sau cu recomandarile prietenilor de aici (daca nu sunt cariocas). Prietenii din Rio te intreaba `de ce te duci in Sao Paolo? Nu e nimic de vazut acolo – doar zgarie-nori.´; prietenii din Sao Paolo iti spun ca ´Rio e ca Miami: are plaja, soare, natura fantastica si Sao Paolo e ca New York-ul: are Central Park, centru de afaceri si o viata culturala de invidiat´. Ambele perspective au un sambure de adevar, asa ca nu puteam sa plecam din Brazilia fara sa vedem cum e orasul asta pentru noi.
Am inceput cu Parcul Ibirapuera – o oaza de verde in mijlocul celor mai multi zgarie-nori pe care i-am vazut vreodata. Nu e primul oras cu zgarie-nori pe care il vad… si cu toate astea mi-a luat ceva sa ma prind ce ma deranjeaza de fapt. Aici, blocurile imense nu sunt in down-town; blocurile imense sunt peste tot si iti dau senzatia de spatiu inchis, apasator, ne-natural, chiar daca esti afara. Asa ca parcul situat in cartierul Vila Mariana chiar e o oaza – fiind cea mai mare zona verde din centrul orasului. A fost inaugurat in 1954 si pe langa laguna, plante din specii exotice (pentru noi) si animalute, adaposteste Muzeul de Arte Moderne, Muzeul Afro Brasil, Planetariul, Pavilionul Japonez, cladiri create de Niemeyer (El edificio Bienal unde se desfasoara saptamana de moda din Sao Paolo) si multe locuri create special pentru joaca si sport. Sfarsitul zilei sau sfarsitul de saptamana ofera un spectacol diferit – se pare ca toata lumea iese sa faca ceva in parc (alergat, skating, citit, plimbat cu bicicleta sau cu rolele, plimbat cu cainii). Uneori, ti se pare ca tu – un simplu privitor, nu mai ai loc pe alei. Un moment mult asteptat de toata lumea e ora 20:30 – atunci incepe spectacolul de sunet si lumina al fantanii arteziene din apropierea Obeliscului. De sarbatori, tema fantanii e una vesela, cu zurgalai de Craciun.
Ca sa simti energia orasului si vibratiile din timpul zilei si din timpul noptii… e recomandat sa mergi pe jos. Cu toate astea, daca faci patratul pe care l-am facut noi intr-o singura zi (pe harta e mic – e un patratel): Avenida Paulista, Avenida Luis Antonio, Avenida Brasil si Avenida 9 de Julho… iti vei dori sa te trezesti in fiecare dimineata pe o bicicleta sau pe scaunul unei masini.
Avenida Paulista e unul dintre simbolurile de prosperitate ale orasului modern. In secolul XIX, cand unul dintre viitorii magnati ai cafelei (originar din Uruguay) a venit aici, era doar o colina la marginea orasului colonial, inconjurata de paduri. Pe masura ce sistemul feroviar a inceput sa se dezvolte si Sao Paolo a inceput sa castige de pe urma productiei de cafea, Avenida Paulista a devenit zona celor mai bogate case – casele magnatilor cafelei. Singura casa ramasa din acea epoca este Casa das Rosas(1935) – acum transformata in centru cultural. Restul au fost distruse in cel de-al doilea razboi mondial sau demolate pentru a face loc zgarie-norilor, sediilor de companii. Tot aici gasiti cel mai mare muzeu de monede din tara – Itau Numismatica, Muzeul de Arte din Sao Paolo – MASP si Parcul Trianon.
Unul dintre obiectivele despre care va povesteam inainte sa ajung in Brazilia a fost Catedrala Metropolitana din Sao Paolo. Doar din fotografii m-a impresionat intrarea strajuita de palmieri, aerul impozant de catedrala neogotica si asocierea dintre cele doua. E mai frumoasa in realitate, iar piata in care se afla – Praca da Se – e plina de oameni care canta, oameni care danseaza, oameni care vand ceva… De fapt, tot centrul e plin intr-o zi de lucru. Catedrala Metropolitana si Praca da Se marcheaza kilometrul zero al orasului Sao Paolo.
Pinacoteca do Estado e un loc special – locul unde poti sa te pierzi printre 5000 de tablouri si sculpturi ale artistilor reprezentativi brazilieni. Din expozitiile temporare si din expozitia permanenta poti sa inveti o multime de lucruri despre istoria tarii si despre artistii ei, iar cladirea in sine si atmosfera creata e impresionanta. Daca n-ar fi aerul conditionat atat de puternic (probabil pentru a proteja operele de arta), ai putea petrece aici o zi intreaga. Nu cred ca o sa uit vreodata senzatia de protest pe care am avut-o citind ca mai-marii bisericii portugheze foloseau intotdeauna artisti europeni pentru decorarea bisericilor (pictura si sculptura); primul cu sange brazilian pe care l-au acceptat a fost Aleijadinho (nascut in 1730 in Ouro Preto din uniunea intre o sclava africana si un artist portughez), cunoscut ca cel mai mare reprezentant al barocului in Brazilia. La fel, m-a impresionat felul in care atotputernicii europeni isi imaginau necunoscutul (Brazilia si Africa abia descoperite sunt reprezentate in tablouri prin femei frumoase, animale exotice si acte de canibalism). Oameni la mii de kilometri departare pictau ceva ce n-au vazut vreodata ca sa le arate doamnelor de la curte cum e in Brazilia… Nu stiu de ce m-au revoltat imaginile… cert e ca mi-ar fi placut sa nu fie nevoie sa distrugem popoare si culturi.
Apropo de culturi diferite si arta – Sao Paolo e considerat a fi una dintre capitalele mondiale ale graffiti-ului. Nu scrie asta in niciun ghid, asa ca trebuie sa cauti un pic ca sa ajungi in Vila Madalena, pe Beco do Batman – Aleea lui Batman. Pe harta e de fapt Rua Goncalo Afonso si cel mai bine ar fi sa incepi de la intersectia cu Rua Harmonia. Sunt straturi si straturi de vopsea, pictate de artisti din Sao Paolo, contractati de municipalitate pentru a restaura zone urbane. Faima aleii atrage insa si artisti straini, asa ca de la an la an, de la luna la luna, poti sa observi multe desene noi. Vila Madalena este zona boema a orasului, cu case scunde, cu buticuri si baruri traditionale. Aici vii seara pentru o bere, pentru un dans sau pentru a viziona meciurile de fotbal cu prietenii. Cand castiga Brazilia… toata lumea se strange pe Avenida Paulista si in Praca da Se pentru a sarbatori victoria (cand zic toata lumea… ma refer la o mare de oameni).
Daca e fotbal… nimeni nu respira, nici macar medicii sau farmacistii. Glumesc cu jumatate de gura, pentru ca aici pana si bebelusii primesc hainute si biberoane in culorile echipei de fotbal a familiei.
Pentru ca Maracana e inchis pentru renovari (World Cup 2014 – Brazil) ne-am indreptat atentia spre Pacaembu – Estadio Municipal Paulo Machado do Carvalho si ne-am dus (doua fete cucuiete) la un muzeu despre fotbal si istoria fotbalului brazilian. Nu stiu cum sunteti voi… dar eu cand recunosc un muzeu impresionant, ma inclin. Asa e acest muzeu si, din cate se pare, cel de pe Maracana e si mai si. Prima sala e cea a jucatorilor brazilieni: Romario, Bebeto, Socrates, Ronaldo, Pele, Ronaldinho… si probabil voi stiti mai multi. Aici poti sa le vezi golurile, comentate de pasionati si cunoscuti ai acestui sport, poti sa auzi inregistrari radio de la meciuri de acum cateva 10 de ani. In 1958, Pele avea doar 17 ani si a jucat in finala cupei mondiale impotriva Elvetiei. A dat al treilea gol – golul castigator – dribland, aruncand mingea peste adversar si sutand inainte ca ea sa atinga pamantul. Pana sa ajungem in urmatoarea sala – sala galeriei – eram deja cucerita si stiam mai multe despre istoria cupei mondiale decat mi-as fi imaginat vreodata. Aici simti un pic din atmosfera de pe stadion – sunet, filme, proiectii, aranjament astfel incat sa sari si tu la fiecare gol si sa vrei sa fii pe stadion in Brazilia. Foarte multa emotie si foarte multa pasiune. In 1950 au construit Maracana pentru Cupa Mondiala, siguri ca vor castiga. Au pierdut in finala; sunt singurii care au jucat la toate editiile World Cup si au cele mai multe titluri, toate obtinute in afara Braziliei. Prima partida de fotbal a fost jucata in Brazilia in 1908, la 20 de ani dupa abolirea sclaviei si a fost initiata de un paulist care jucase fotbal in Anglia, la Corinthians. A adus 2 mingi, o carte de reguli si a creat o traditie. Fotbalul era dedicat albilor, era un sport al elitelor si al elegantei. In curand, s-a inventat si reinventat, devenind un sport al tuturor. In 1923, Vasco (echipa din Rio) a fost prima echipa care a castigat campionatul Braziliei avand 3 negri in echipa. In 2010, selectionata Braziliei in semifinala cu Olanda avea un singur alb. In muzeu am vazut poze cu case bogate in 1910 si cu favelas in 1910; dupa 100 de ani inegalitatile sunt la fel de vizibile, insa, cand vine vorba de fotbal, toata lumea e la egalitate, toata lumea simte aceeasi pasiune in timpul jocului si in afara jocului. Mamici, copii, tatici… jucau fotbal pe podea (proiectie), fusball, invatau regulile, faceau poze pe stadion, citeau sau auzeau despre istoria Cupelor Mondiale. La muzeul fotbalului a fost una dintre cele mai reusite dupa-amieze in Sao Paolo!
